Cookie-uri     Politica de confidențialitate

Textul hagiografic al Pătimirii Sfinţilor Mucenici Epictet şi Astion – Extrase relevante… pentru suflet

 


Minunea vindecării copilei paralizate de către Sfântul Epictet

 

Aşadar, într-una din zile, pe când se găsea (Sfântul) singur în chilia sa şi-şi rostea ca de obicei rugăciunile către Hristos, a fost adusă la el o copilă, fiica unui mare dregător, cu toate părţile trupului ca şi moarte, în afară de limbă. Tatăl ei, după ce a aşezat-o în faţa uşii Sfântului, intrând, a îngenuncheat pe dată la picioare, strigând şi rugându-se astfel:

– Ai milă de mine, omule al lui Dumnezeu Preaînalt, fiindcă Dumnezeul tău milostiv şi miluitor este numit de către slujitorii Săi. (…) Nu mă îndoiesc că Acela Care a oprit o scurgere de sânge, veche de doisprezece ani, va putea, dacă va voi să vindece prin tine şi pe fiica mea, pentru că şi noi ne-am dăruit credinţei Lui şi suntem fiii Sfintei Biserici, botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

 

Auzind acestea, preotul Domnului a poruncit ca fata să fie adusă înăuntru. După ce tatăl i-a aşezat-o la picioare, omul lui Dumnezeu a înălţat către Domnul Dumnezeu rugăciuni, zicând:

– Dumnezeule veşnic, poruncitor al Heruvimilor, Care Te-ai coborât din cer, ca să-l readuci în locul de odinioară pe cel alungat din Rai, Care întrupându-Te ai luat asupra Ta păcatele noastre ca să merităm a Te purta în vasele noastre de lut, Te rog, Doamne, Te rog, cu bunătatea caută spre credinţa slujitorului Tău şi, precum ai readus de la porţile morţii spre viaţă pe fiica mai-marelui sinagogii, aşa binevoieşte să aduci în starea de mai înainte prin harul Tău pe unica odraslă a acestuia. (…)

 

Şi, sfârşind rugăciunea, a uns cu untdelemn sfinţit tot trupul fetei, care, vindecată şi însănătoşită astfel, împreună cu părinţii ei, binecuvânta pe Domnul.

 

 

Cuvintele de îndrumare ale Sfântului Epictet către tânărul Astion

 

– …Bine ai zis, fiule, că (părinţii tăi) te privesc ca pe un mărgăritar; căci de fapt nu te au, ci numai te privesc, întrucât pentru Hristos sufletul tău binecuvântat este mai preţios decât orice mărgăritar şi decât orice metal şi pe el, precum văd, Însuşi Mântuitorul nostru l-a ales în slujba şi serviciul Său. Vino, aşadar, fiule, şi lasă-le pe cele socotite de preţ în această lume, ca să vezi cu toţi Sfinţii, în viitor, cele ce nu se văd aici.

 

Căci toate acestea, care se văd acum, sunt trecătoare şi pieritoare, dar cele pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru slujitorii Săi rămân în veşnicie, cum El Însuşi rămâne veşnic. Acest aur, care se vede, fiule, nu este aur adevărat, ci deşertăciune şi închipuire, prin care se pierd în această lume sufletele celor drepţi. (…)

 

„Te rog să iei de la Mine aurul cel probat în foc, ca să ajungi bogat şi să te îmbraci în veşminte albe, ca să nu se vadă ruşinea goliciunii tale” (Apoc. III, 18). Aşadar, aurul acesta probat în foc este Domnul nostru Hristos. Şi, fiule, cine va voi să-L aibă în sălaşul inimii sale, acela îndată va binemerita bogăţiile cele cereşti şi se va îmbrăca în haine albe, adică în Credinţă, Nădejde şi Dragoste, prin care vei putea birui nu numai această lume văzută, ci şi pe diavolul… (…)

 

De aceea, află, fiule, că se cuvine ca totdeauna să-L recunoşti şi să-L preacinsteşti pe acest Tată adevărat (Dumnezeu), Care ne-a dat atâtea bunătăţi. Trebuie să i se acorde şi tatălui văzut cinste, pentru că adesea a îndeplinit faţă de noi un serviciu de slujitor, îngrijindu-ne de mici, hrănindu-ne, îngrijindu-se permanent de tot ceea ce ne era necesar în copilărie… (…)

 

Dar şi mama noastră este alta, fiule. Nu este aceasta care se vede, ci cealalată, care este nemuritoare: cea întru vrednicie logodită cu Mântuitorul nostru şi împodobită prin Îngeri, vestită prin Prooroci, slăvită prin Apostoli, înălţată prin Mucenici şi Mărturisitori, cântată în Hristos şi prin Hristos în cununie cerească, aceea este aceasta pe care oamenii o numesc sfânta maică Biserică. Glasul ei este ca de turturea, pe buzele ei picură arome, adică învăţătura Apostolilor. Ochii ei sunt două lumini ale cerului… (…) Vino, aşadar, preaiubitul meu fiu, şi te hrăneşte de la sânul acestei mame, care este cu adevărat mama ta.

 

Primeşte-i sfaturile, respinge cele ce sunt din lumea aceasta, ca să te poţi bucura de cele pe care a făgăduit Dumnezeu că le va da fiilor săi în viaţa viitoare. Dar ascultă-L şi pe Tatăl nostru Cel adevărat, Care zice: „Ieşi din pământul tău şi din neamul tău şi vino în acel pământ pe care ţi-l voi arăta: adică în pământul celor vii, şi în ţinutul Sfinţilor, în pământul unde curge lapte şi miere”, adică în învăţăturile Profeţilor şi ale Apostolilor.

 

Şi, când vei fi îndeplinit toate cele ce ţi s-au poruncit, atunci ţi se vor încredinţa avuţiile Raiului, îţi va dărui mărirea împărăţiei cerurilor, îţi va arăta nemăsurata bucurie a Apostolilor, cântecele Martirilor, precum şi mulţimea Îngerilor şi a Arhanghelilor. Şi, după acestea toate, te va primi în har ca fiu şi frate al Său.”

 

Din plângerea părinţilor lui Astion, după plecarea acestuia

 

 

Tatăl său înălţa glasul, zicând:

– Preaiubite fiu, unica mea odraslă, preaiubitul meu Astion, ce fiară te-a înghiţit dintr-o dată, de nu putem găsi nici măcar o părticică rămasă din tine? O, toiagul bătrâneţelor mele, lumina ochilor mei, nu ştiu unde să te mai caut, în ce ţinut să trimit slujitorii mei după tine. (…)

 

Mama, sfâşiindu-şi veşmintele şi bătându-se cu pumnii în piept, plângea, astfel spunând:

– Cine te-a luat de la mine, cine te-a amăgit? Ce pasăre sălbatică te-a răpit din cuibul familiei, preaiubitul meu fiu Astion, nu ştiu; dar, pe cât bănui, poate că acel Dumnezeu al creştinilor a trimis pe vreunul din ai Săi de ţi-a pervertit inima şi te-a înstrăinat de noi. Iar acum, vai mie, nenorocita, am rămas singură sub povara unei tristeţi nesfârşite; m-a cuprins o durere nemărginită şi m-a găsit chinul fără leac al atâtor ani. A căzut coroana de pe capul meu. S-a uscat roada pântecelui meu şi stau ca o cetate părăsită. Mamă am fost prin tine până azi, fiul meu, şi regină, iar acum, pierzându-te, nu mai am nici slava reginei, nici bucuria mamei. (…)

 

Aceste cuvinte şi altele ca acestea spunând, şi tatăl şi mama lui, în niciun chip nu-şi puteau birui marea durere.

 

(din „Acta Sanctorum”, în traducerea din latină a prof. David Popescu)